Calitatea medicinei de la noi e proastă, o zic fără nicio reținere

Interviu cu Mihaela Jardan, medic moldovean in Germania

2004-2007 – rezidențiat în Neurologie la Institutul de Neurologie și Neurochirurgie din Chișinău;

2008-2009 – medic neurolog la Institutul de Neurologie și Neurochirurgie din Chișinău;

Iunie 2008 – decembrie 2008 – bursa de cercetare la Clinica Universitară ”J. W. Goethe” Frankfurt am Main (Germania);

Decembrie 2008 – sptembrie 2009 – specialist în monitorizare neurofiziologică intraoperatorie în Departamentul de Neurochirurgie a Institutului de Neurologie și Neurochirurgie din Chișinău;

Septembrie 2009 – prezent – angajată în secția Neurologie și Stroke Unit, MediClin Krankenhaus am See, un spital regional, cu flux mare de pacienți (Germania).

–         În anul 2008 am fost 6 luni cu bursă de cercetare (DAAD) în Clinica Universitară ”J. W. Goethe” din Frankfurt  pe Main, Departamentul de Neurochirurgie, la recomandarea și cu susținerea prof. Gr. Zapuhlâh. Acolo am învățat o metodă modernă care se aplică în intervențiile neurochirurgicale pe creier și măduva spinării. Cu ajutorul acesteia, în timpul operației, neurochirurgul evită deficitele neurologice postoperatorii, cum ar fi: tulburările de vorbire, tulburări de mers etc.

După 6 luni, m-am 5întors plină de cunoștințe și am fost unicul specialist din Moldova în metoda dată.

–          La spital am fost primită cu ușoare rezerve (orice metodă nouă la început e privită astfel), după care a fost bine. Cel mai receptiv a fost prof. Zapuhlâh, care a aplicat pe larg și cu succes metoda în intervențiile dumnealui.

–         Eu nu văd absolut niciun avantaj de a fi medic în Moldova, în comparație cu a fi medic în Germania. Se mai păstrează mitul precum că la noi medicii sunt mai buni ca în Occident. Se explică prin faptul că noi nu avem acces la investigații și medicamente scumpe și, totuși, tratăm pacienții. E complet greșit. Calitatea medicinei de la noi e proastă, o zic fără nicio reținere. Nu poate să fie bună atunci când nu se investește decât foarte puțin în sistemul de sănătate. Accesul la serviciile medicale performante e foarte limitat la noi. Deseori de ele  beneficiază doar pacienții cu posibilități financiare sau cu anumite cunoștințe sus-puse.

–         Am aici o listă întreagă. În Germania e forte dezvoltat sistemul de asistență socială, țara are grijă de cetățenii ei. Niciodată n-o să lași un pacient pur și simplu acasă. Sau o să meargă într-un cămin de bătrâni, sau dacă rămâne acasă, o să vină de 4 ori pe zi cineva competent care o să aibă grijă de el. La noi, din păcate, nu e așa. La fel, recuperarea e foarte importantă. În spitalul proriu-zis stau maxim o săptămână, după care merg direct într-un centru de recuperare, unde pot sta și până la un an, adică atât cât e nevoie ca să fie mai bine. La noi ce se întâmplă? Pacienții stau cam 10 zile în spital, unde nu se prea face mare lucru, după care sunt trimiși acasă și, eventual, se programează peste o lună sau mai mult. Problema noastră e că avem doar 2 centre de recuperare în Moldova și, bineînțeles, că e depășită cu mult capacitatea lor. E foarte trist ce se întâmplă.

–         Am plecat, în primul rând, pentru dezvoltarea mea profesională. În timpul șederii mele în Frankfurt am ajuns la concluzia că cunoștințele mele teoretice nu au fost cu nimic mai rele decât ale celor de aici. Problema era cu aplicarea lor în practică. În Moldova nu ai așa posibilități. După cum am mai spus, accesul la servicii de diagnostic performant e limitat. La fel, în Moldova, accesul la medicamente bune, care, de obicei, sunt scumpe, e foarte limitat. Deci, nu ai cum să acumulezi experiență în tratamentul unei maladii dacă nu folosești medicamente corespunzătoare. O să dau un singur exemplu. Avem pacienți cu maladia Parkinson. Ca și diagnostic, de obicei, nu prezintă mari dificultăți. Problema e cu tratamentul, care trebuie adaptat și combinat din mai multe preparate, în funcție de răspunsul individual al pacientului. În Moldova nu există decât 2 grupe de medicamente în vânzare. Nu se compensează de Casa de asigurări. Cum poate un pacient, care e pensionar, să-și permită să dea cel puțin 1000 de lei pe lună pentru tratament?  Nu mai spun că preparate într-adevăr bune, pur și simplu, nu se găsesc. Și atunci, suntem buni să stabilim un diagnostic, și aici ne oprim. În aceste condiții, nu ai cum să ajuți pacientul. Pentru mine a fost foarte frustrant.

În al doilea rând, eu nu mai rezistam financiar în Moldova. După atâta timp și muncă investită în formarea profesională, eram remunerată exact cu atâta ca să-mi ajungă de mâncare și de transport. Părinții plăteau în continuare apartamentul în care stăteam. I-am zis și doamnei ministru al Sănătății de atunci (doamna Catrinici) că nu se poate să vă bateți așa joc de tinerii specialiști. La care ea mi-a răspuns că sunt obraznică și ar trebui să fiu mândră și foarte mulțumită că lucrez într-un spital din Chișinău. Uite, eu nu am fost așa de mândră și am plecat.

–         O să zic numai că în Germania am salariu cam de 30 de ori mai mare ca în Moldova, plus diverse bonusuri, prime. Spitalul plătește participarea la diverse congrese și cursuri de perfecționare. Asta la început. Apoi, cu fiecare an îți crește salariul. Am în jur de 7-8 pacienți. În afară de aceștia, suntem responsabili pe rând de urgențe și terapie intensivă.

–         M-am adaptat destul de repede, deja știam germana când am plecat. În primele luni nu încetam să mă minunez cât de performant și organizat poate fi totul într-un spital.

–         Ca și în Moldova, angajaților li se reține lunar o anumită sumă din salariu (care, procentual, e cam aceeași ca și în Moldova). Diferența e că, în Germania, ei beneficiază de tot pachetul de servicii posibil. Și funcționează foarte bine sistemul cu medicii de familie. Nu toți medicii de familie sunt concentrați în policlinică, cum e în Moldova. O anumită regiune beneficiază de un medic de familie, astfel ca să le fie aproape pacienților.

La externarea din spital, pacientul primește un bilet de ieșire cu recomandările de rigoare. Mai departe, medicul de familie se ocupă de pacient foarte riguros. Îl programează pentru investigații, analize de sânge etc. Rar când o să vezi cozi la medicul de familie, pentru că sistemul de programări, într-adevăr, funcționează.

Dacă pacientul are anumite simptome care trebuie investigate pentru diagnostic, dar care nu sunt grave, atunci medicul de familie programează pacienții pentru internare în clinică, ceea ce se întâmplă cam în 2-3 zile. Dacă pacientul are ceva acut, el se prezintă în camera de urgență și, obligatoriu, se internează pentru diagnostic rapid și tratament.

–         Pacienții stau câte 2-3 în salon, au televizor, radio, baie în cameră, paturi speciale multifuncționale. De curățenie nu mai spun. La fel, în fiecare zi li se prezintă un meniu din 3 feluri de mâncare, și ei au posibilitatea să aleagă ce ar vrea să mănânce. Sigur că sunt chestii minore, dar contează foarte mult pentru confortul pacientului. La noi, de multe ori există doar o baie la o secție și, de multe ori, fără apă caldă. Cum putem să vorbim de calitatea medicinei, dacă cele mai elementare condiții de igienă nu sunt respectate?

–         În Germania pacienții arată cu mult mai tineri față de vârsta reală și majoritatea ajung la spital doar după 65-70 de ani, asta ca să înțelegeți la ce nivel este educația lor sanitară. Avem, deseori, pacienți între 80-90 de ani, ceea ce în Moldova nu vezi decât foarte rar. În germania oamenii la pensie se odihnesc, călătoresc, nu umblă la prășit pe deal.

Și încă un lucru care pe mine m-a frapat de la început: oamenilor nu le place să stea în spital, de aceea, în medie, stau cam 3 zile (dacă nu au maladii grave) pentru diagnostic. Mai departe se ocupă de ei  medicul de familie. Pe când în Moldova, vor să stea cât mai mult și recurg la diverse metode ca să rămână mai mult de 10 zile în spital.

Totodată, pacienții germani mi se par cu mult mai puțin necăjiți decât cei din Moldova. Chiar dacă sunt în scaunul cu rotile, ei sunt bine. Ce-i drept, dacă e nevoie, ei beneficiază de serviciile unui psiholog fără nicio problemă. În Moldova, psihologul se consideră un lucru prea puțin important.

–         Tare aș vrea ca să trăim cândva măcar pe jumătate atât de bine ca nemții. După al II-lea Război Mondial, Germania a avut mari probleme, dar și-a revenit, și acum e cea mai mare putere economică a Europei. Întrebarea e cum au putut nemții să ajungă la un nivel înalt de trai într-un timp relativ scurt, cu atât mai mult că e o țară mare, aparent greu de gestionat. Eu cred că totul pornește de la educația, responsabilitatea, conștiinciozitatea și corectitudinea lor. De ce e așa curat în orășelele nemțești? Pentru că fiecare neamț face curat în porțiunea din fața ușii lui, nu așteaptă să vină cineva să-i măture. Și încă ceva: nemții își iubesc țara nespus de mult și se mândresc cu tot ce au. Din păcate, nouă ne lipsește asta, pe noi nu ne interesează nici măcar ce se întâmplă în fața ușii noastre…

–         Am fost la referendum, la Ambasada Moldovei în Berlin. Rezultatul referendumului era oarecum previzibil. Majoritatea moldovenilor au fost, pur și simplu, îndobitociți de comuniști timp de 8 ani. Eu niciodată nu am putut să înțeleg cum să trăiești în mizerie și să-i votezi tot pe ăștia care au dus țara de râpă. Înainte de alegerile din iunie anul trecut, am umblat prin niște sate să vorbesc cu oamenii, mai mult din curiozitate. Mulți ziceau că văd și ei că nu e chiar bine în țară, dar mai rău să nu fie, un fel de stabilitate vroiau ei. Îmi venea să-i scutur și să strig: unde mai rău? Așa ceva nu există, pur și simplu! Așa că nu mă miră deloc că nu au ieșit la referendum. Nouă ne lipsește curajul de a ne expune punctul de vedere, de a gândi liber, de a lua o decizie. Așteptăm să ne dea cineva ceva și, dacă se poate, să nu facem nimic pentru asta. De aceea  și trăim cum trăim.

–         În condițiile actuale, nu cred că revin. Nu e suficient că suntem cea mai săracă țară din Europa, dar mai avem și o situație politică extrem de instabilă. Acum urmăresc îndeaproape ce se întâmplă în Moldova. Nu prea există pluralism de idei, partidele nu prea au principii sau vreo traiectorie clară pe care s-o urmeze. Următoarea perioadă se anunță sumbră, din toate punctele de vedere. Eu încă sper că, în anii ce vin, se va începe a lucra eficient, fără resentimente, fără invidie și goană după putere. Uite atunci o să mă gândesc dacă vreau să mă întorc.