Radmila Popovici-Paraschiv: ”Mă leagă de Ungheni totul. Rădăcinile nu le strivești cu nimic”

În fotografie: Radmila Popovici-Paraschiv la Bilbioteca ”Dimitrie Cantemir” din Ungheni
În fotografie: Radmila Popovici-Paraschiv la Bilbioteca ”Dimitrie Cantemir” din Ungheni

Scriitoare, textieră, Radmila Popovici-Paraschiv s-a născut în satul Florițoaia Veche, raionul Ungheni. Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova din anul 2010. Este apreciată de colegi, de interpreți și compozitori, dar și de amatorii de poezie.
Fiind la o întîlnire cu cititorii Bibliotecii ”Dimitrie Cantemir” din Ungheni, nu am ratat ocazia s-o invit la o discuție pe banca ”Expresul”. Iată ce a ieșit.
Copil cuminte?
Am avut o copilărie frumoasă cu părinți minunați, care ne-au cultivat dragostea pentru natură. Le ziceam tuturor că sînt născută în pădure sau că sînt ”țărancă plouată”, zîmbește. Dacă mă întreba cineva de ce zic așa, răspunsul era simplu: ”Sînt țărancă și îmi place ploaia!”. Nu am fost un copil cuminte. Aveam în permanență idei năstrușnice. Emisiunea preferată din copilăria mea era ”Eralaș” și abia așteptam să mă ”inspir” pentru a mai face cîte o nebunie. Am fost mai mult între băieți, fete nu aveam în mahala. Ei mă învățau tot felul de nebunii.
Cum e femeia din dumneavoastră?
Mulți îmi spun că sînt ”cu capul în nori și cu picioarele pe pămînt”. În mine se unesc două poluri opuse… mama – blîndă și fragilă, tata – dur și exigent. Uneori, sunt ca mama, alteori – ca tata. Oamenilor dragi mie le-au trebuit timp să se obișnuiască cu mine. Soțului nu-i ușor cu așa femeie, zîmbește.  Îi compătimesc, uneori, pe cei de lîngă mine. Totodată, le ofer mai mult decît aș putea oferi celorlalți.
Micii pași în lumea lirică
De cînd mă țin minte, mi-e aproape poezia. Primele încercări, versificări le-am făcut prin clasa a patra, aveam vreo zece ani pe atunci. Prima poezie am scris-o în limba rusă. S-a întîmplat la  olimpiada raională la limba rusă. În cele două ore și jumătate, timp în care trebuia să scriu o compunere, eu am scris o poezie, pe care am întitulat-o”Iarna atomică”. Atunci am luat locul I.
Poezia preferată
Dacă m-aș apuca să citesc poezii preferate,  mi-ar trebui trei cărți cap-coadă. Orice poezie e o trăire. Dacă ai scris și nu ai depus deplin suflet în acel text, acea poezie nu merită citită. Țin la orice scriere a mea. O carte e ca și un copil, iar cînd ai mai mulți, împarți dragostea pentru toți.
Dezamăgiri?
E foarte bine pentru un autor să aibă încredere în ceea ce face, dar să nu se creadă un mic Dumnezeu. Uneori, ți se pare că tot ceea ce spui e foarte important și cineva are nevoie de aceasta. Nu e chiar așa. Teama că nu va fi auzit, că nu va fi înțeles, că ceea ce scrie nu-i interesant sau bine formulat trebuie să-l urmărească pe un scriitor mereu. Anume aceasta îl motivează să-și cizeleze mesajul și să fie foarte exigent în ceea ce face. Decepțiile, de cele mai multe ori, vin atunci cînd vezi că ai muncit, că ai pus suflet, iar mesajul tău nu este recepționat. Te întrebi, în asemenea cazuri, dacă merită să mai scrii, din moment ce lumea e interesată de alte valori.
Cum e să te întorci acasă?
Retrăiesc, de fiecare dată, copilăria. Cîndva, aici recitam poeziile altora. Au trecut 30 de ani și iată că vin să citesc poeziile mele. Am fost copil crescut în Uniunea Sovietică și spuneam, în acea perioadă, ceea ce dictau  alții. Mă bucur că lucrurile s-au schimbat în direcția firească și acum îmi permit să spun ce am de spus.
Ce văd azi ochii în Ungheni?
Îmi place cum e. Dumitru Verdianu a oferit nuanță orașului prin operele dînsului, înfrumusețînd locurile de agrement. Este, cu adevărat, ”Brîncuși al Ungheniului”. Mă bucur să văd elemente de artă prin Ungheni, să văd lume atît de senină și bună. Mi-ar plăcea să trec prin centrul orașului și  să ajung în locul numit odinioară ”Lakomka”. Acolo, altă dată, se vindea înghețată și coctail. Aș vrea să-mi amintesc gustul copilăriei.
Pentru dumneavoastră, sensul cuvîntului ”acasă” se potrivește Ungheniului?
Vin o dată în lună la casa părintească, la părinții mei, în satul Florițoaia Veche. Mă leagă de Ungheni totul. Rădăcinile nu le strivești cu nimic. Eu țin la Ungheni și la satul meu, căci aici sînt oamenii mai speciali. Am mers și în alte raioane, dar oameni mai luminoși și mai deschiși ca aici îmi pare că nu sunt nicăieri. Acest unghi al Prutului a concentrat un fel de oameni cu simțiri aparte. Probabil, vecinătate cu frații români își spune cuvîntul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *